LDTR-Revista scolii

                        Mirosul de peşte abia scos din mare nu e doar ceva care îţi provoacă dezgust ca multe alte lucruri minore, ceva de care ai vrea să scapi dar care nu pune în pericol mersul firesc al lucrurilor , mirosul de peşte e o adevărată durere, un fel de a fi ; ţi se strecoară prin nări, în haine, în păr, chiar şi în ochi, te ameţeşte , te face să plângi şi să simţi aievea disperarea , moartea , sfârşitul pe care ei l-au trăit neştiind cât de multe pericole ascunde momeala , plasa neîndurătoare a pescarului meschin . N-am frică pe lumea asta , ştiu că voi avea o mie de vieţi şi forme, dar trăiesc fiecare zi de parcă ar fi ultima ; n-am teamă şi totuşi ceva din acel miros pregnant îmi dă târcoale , mă urmăreşte , mă nelinişteşte , îmi intră în suflet ; aşa că mă îndepărtez de port cu paşi mari , fugind parcă de ceva inexistent , de o iluzie, mă îndrept spre plajă , mă descalţ şi simt nisipul umed şi rece sub tălpi , acum miroase a mare , doar a mare şi nimic mai mult , iar eu am timp , mult timp , vaporul meu soseşte abia într-o oră, iar precum clipele pot fi veacuri şi ora mea poate dura la infinit .

                        Nu ştiu prea bine de ce plec sau poate că ştiu dar mintea mea e prea obosită pentru a mai procesa informaţia. Plec să mă mărit. Să mă mărit ? Cu cine? Cu cine , Cum cu cine ?  Cu un bărbat . Care bărbat ?  Acela , acela cu care am petrecut două luni de vis pe malul Mediteranei , la Barcelona , oraşul îngerilor . Dar de ce mă mărit oare ? cum de ce ?  Pentru că m-a fermecat , pentru că l-am iubit încă din noaptea în care fiind doar un străin , mi-a comandat o băutură , a clipit din ochi , s-a aşezat lângă mine la bar şi a început să vorbească fără a mă saluta , fără a-mi spune măcar numele lui . M-a vrăjit cu poveşti , cu vise, cu fantome care vorbeau limbi necunoscute şi rămâneau în lume să-şi cânte dorul. Am fost a lui încă de când mi-a luat mâinile într-ale sale , m-a privit în ochi şi mi-a spus că lucrează în publicitate pe Wall Street , că e în călătorie de afaceri , că e singur, iar singurătatea lui fără a mea nu înseamnă nimic, absolut nimic ; raţională limba ca o melodie care sfarmă din prima clipă orice suflet , orice minte , oricât  de raţională.

                        Aveam două luni libere şi mi-am propus să le petrec în Spania , două săptămâni la Barcelona şi apoi să călătoresc să văd cât mai mult să simt miresmele ademenitoare ale ţării care a oferit lumii pasiunea în stare pură , dansurile pe ritmuri ameninţătoare. Dar când l-am întâlnit pe el, de când m-a abordat la bar n-a mai fost chip să plec , m-a  ţinut strâns în braţele lui asemeni unui uriaş nătâng care nu ştie cum altfel să-şi protejeze comoara.  

                        A uitat de afacerile lui , de clienţii  pe care trebuia săi farmece cu un slogan şi o imagine , iar eu am uitat de planurile mele, de visele de a vizita Cordoba , de a vedea sudul Spaniei cu ale sale oraşe ce îmbină mirajul occidentului cu poveştile Seherezadei într-o armonie nemaiîntâlnită . Am uitat de lume şi pentru două luni am fost doar noi doi învăluiţi într-o fericire mai mare decât Universul însăşi, mai presus decât strălucirea Luceafărului de pe cerul nopţii; am plâns de fericire căci pe malul mării , cu liniştea deplină a nopţii luminate de stele ca martor, m-a cerut să fiu a lui pe vecie.

                        M-a luat cu el la New York , m-a prezentat prietenilor  , familiei lui, am făcut împreună planurile de nuntă, m-am simţit împlinită. Am auzit vorbe că el nu m-ar iubi cu adevărat , că sunt doar trofeul cei-i lipseşte, o soţie frumuşică şi docilă care să-l aştepte mereu acasă, cu masa gata în timp ce el trecea de la cucerire la cucerire ;  nu le-am băgat în seamă. Mai era o lună până la nuntă , am plecat acasă, să-mi iau câteva lucruri , nişte amintiri ale trecutului, ale vieţii care începea să se piardă în prăpastia destinului.  I-am promis că mă întorc cu două săptămâni înainte de eveniment , iar acum stau aici cu picioarele desculţe , ascultând marea, aşteptând vaporul, fugind departe , departe de plânsetul peştilor morţi şi de mirosul lor apăsător.  Şi stau , şi îngân o poezie,  şi stau şi privesc cerul, şi stau, şi văd o sclipire în nisipul scăldat de ape , şi merg spre ea , şi înaintez cu o speranţă infinită în suflet, cu crezul că e lumina ce mă aşteaptă la capătul tunelului, şi ajung în dreptul ei, şi mă plec , şi ating nisipul rece cu mâinile mele şi mai reci, şi dezgrop o sticlă prăfuită de mare, şi văd că sticla poartă înlăuntrul ei o scrisoare , o poveste , şi cred că am găsit răspunsul la toate întrebările mele…. noaptea de 11 mai 1930.  

                        Văd tărâmul îndepărtându-se , văd uscatul pierzându-se în oceanul ce pare fără marginii , văd speranţa dispărând la orizont acolo unde se întâlneşte cu pământul şi ştiu că nu mai am mult, şi ştiu că celula înghesuită din vaporul acesta imens e doar ceva provizoriu , şi ştiu că drumul nu e infinit , că timpul se scurge , că voi  ajunge din nou să păşesc pe pământ american, să simt sudul cu miros de whisky şi jazz sub picioare, şi ştiu să mă vor băga într-o maşină cu geamuri fumurii, şi ştiu să mă vor închide în pavilionul suspinelor , a fantomelor fără glas, şi ştiu că mă vor întreba cu zâmbetul pe buze ce vreau să mănânc în aceea seară, şi ştiu că nu  voi plânge, că voi păşi cu paşi legănaţi pe culoarul morţii , şi ştiu că nu-mi va fi frică, şi ştiu că-mi voi pune ştreangul în jurul gâtului, şi ştiu că nu regret  , şi ştiu că nu vor avea milă, ştiu că mă vor spânzura, ştiu că voi avea mândrie, că nu mă voi lepăda niciodată de faptele mele, şi ştiu că n-am să mai văd lumina zilei în veci. De ce m-aş lepăda ? Ca să le înmoi inimile călăilor, ca să mă dau inocentă, ca să încerc să scap de ştreang , ca să nu mai pot privi apoi lumea în ochi ? Nu , lasă, lasă să mă spânzure , să zac moartă în pavilionul suspinelor , să mă-ngroape în curtea închisorii, fără slujbă, fără preot , fără cuvinte mari, fără durere în sufletul celor de faţă , fără nimic  firesc , doar cu cerul drept martor , şi cu miresmele bătrânului sud, de whisky şi de jazz învăluindu-mi trupul . N-am să mă leapăd Doamne, n-am să mă leapăd în faţa lor, cum nu o voi face nici în faţa Diavolului însuşi, am să recunosc mereu cu ochii sticloşi de furie că eu l-am omorât , că eu am curmat zilele bărbatului meu, şi nimeni ce nu-mi cunoaşte povestea n-are drept să mă judece , să mă numească criminală , să mă arate cu degetul când tot ce-am făcut a fost să evadez .  

                        Ce proastă am fost când am spus da în faţa altarului, ce proastă am fost când l-am lăsat să-mi fure inima, să-mi ştirbească gândirea , visurile să mi le umple cu iluzii, ce proastă am fost în zilele când trăiam doar pentru el.  

                        L-am întâlnit la o serată dansantă, l-am văzut sub luminile năucitoare ale Parisului, oraşul meu de baştină, cel mai drag mie dintre toate, am aflat că e politician , că e privit ca un  zeu în ţara sa , că sudul îl ridică în slăvi, că e în misiune diplomatică ; am fost frapată când m-a abordat  lăudându-mi frumuseţea şi gusturile desăvârşite la îmbrăcăminte , l-am considerat o adevărată revelaţie , cu zâmbet ştrengar , pieptul lat cu ţinută atletică şi cu privire diavolească , m-am îndrăgostit până peste cap. A doua zi a dat pe la mine acasă, m-a invitat la o plimbare, la prânz într-un restaurant scump, a continuat tot aşa două luni de zile şi cu o săptămână înainte de-a pleca mi-a cerut să mă mărit cu el. Eram îndrăgostită, aveam douăzecişicinci de ani şi o soră de douăzeci deja căsătorită la casa ei, ştiam din bârfa locală că prinţul meu avea o oarecare problemă cu băutura, am ignorat zvonurile , iar răspunsul meu nu putea fi altul decât da . M-a luat cu el în bătrânul sud , m-a făcut soţia lui şi m-a încântat cu multitudinea de acrii de pământ pe care îi deţinea ; pentru un moment am fost fericită , am crezut că am făcut alegerea corectă. Abia apoi a început coşmarul . Soţul meu nu avea doar o oarecare problemă cu băutura , era alcoolic în toată regula, beţiv notoriu, agresiv şi violent.  

                        Am îndurat un an , doi, trei, am plâns în fiecare zi în casa ce devenise mausoleu al tristeţii , mi-am plâns de milă, dar mi-am ascuns vânătăile şi rănile, am avut puterea, când aveam musafiri la masă, să zâmbesc.  

                        Nu ştiu ce s-a întâmplat înăuntrul meu, ce a produs declicul , ce m-a făcut să nu mai îndur , să refuz a-mi plânge de milă  , să iau cuţitul şi să-l înjunghii de zeci de ori până când şi cea mai vagă picătură de sânge i s-a scurs din corp. Evadasem şi eram fericită, cu adevărat fericită , după ani de lacrimi, am reuşit să mă îmbarc  într-un vapor de marfă şi să fug înapoi în Europa, să mă adăpostesc pe vechiul continent.  

                        Însă ei, călăii mei , au răscolit lumea în lung şi-n lat , soţul meu era politician iubit de popor , iar ei n-aveau să lase o astfel de blasfemie nepedepsită, am fugit şi am fugit , şi am luptat ca să trăiesc  şi totuşi într-un final m-au prins. Iar acum stau aici, într-o celulă mică mirosind a urină şi transpiraţie , stau aici şi ştiu că-mi trăiesc zilele cele din urmă  , stau aici şi scriu , aştern pe hârtie gândurile mele , trăirile mele , viaţa mea, şi bag foile într-o sticlă , şi o arunc în ocean şi ştiu că nimeni nu le va citi vreodată, că n-are rost să-mi scriu numele , că nu mai am nume, doar un număr de prizonier , de ucigaş crud şi fără inimă. Şi închei acum , şi-mi iau la revedere de la trecut şi ştiu că într-o zi sau două nu voi mai vedea lumina zilei vreodată.  

                        Şi am citit, şi am plâns, şi n-am judecat-o pe femei fără nume , şi am tremurat , şi am simţit din nou miros de peşte , şi m-am urcat pe vapor , şi am ajuns în portul din New York , şi mă aştepta o limuzină şi şoferul a întrebat dacă eu sunt doamna ce avea să fie  mireasă, şi m-am prefăcut mută, şi am negat şi am plecat unde am văzut cu ochii…