LDTR-Revista scolii

Totul e alb , peste tot , mult prea alb , un alb năucitor, ameţitor, un alb bolnăvicios care în lumina orbitoare a neonului străluceşte într-un mod neomenesc. Pereţii vopsiţi astfel doresc să dea o senzaţie de spaţiu , vor să dea impresia că încăperea e de două ori mai mare , vor să te facă să crezi într-un confort mimat , inexistent . Dar nu ţine , nu ţine niciodată , albul nu măreşte camera , neonul nu dă strălucire mobilei ruginite , perdelele trase nu te fac să uiţi de lumea de afară , totul îţi aminteşte doar încă o dată durerea , locul morbid, spitalul pentru boli mentale în care unii sunt condamnaţi să-şi petreacă o viaţă de om , o viaţă de suferinţă, blestemaţi să moară asemenea câinilor fără de casă, nemaiştiind cine sunt , legume ambulante , îngropaţi apoi într-un cotlon al curţii interioare, fără slujbă , fără preot , căci ei l-au pierdut de mult pe Dumnezeu , nu mai au idee ce e crucea şi pentru ce s-a răstignit Christos. 

         Uşa scârţăie înfiorător, străpunge tăcerea, te face să tremuri , să-ţi fie greaţă, să-ţi simţi lacrimile amare izvorând involuntar , curgându-ţi pe obraji. O văd , o văd bine acum , îi văd faţa trasă, părul lung , nisipiu, strâns  într-o coadă de cal, şuviţele răzleţe încadrându-i trăsăturile , buzele tremurânde , ochii mari ,verde-gri plânşi, uitându-se trist în gol. E frumoasă, e atât de frumoasă încât îmi vine să-i cad la picioare, să-mi las capul , în poala ei şi să suspin în voie; la ce bun însă , la ce bun toate  astea , oricum nu mai ştie cine sunt. Îmi şterg lacrimile, îmi netezesc tricoul alb, îmi impun un zâmbet fals, mă aşez la masă lângă ea şi-i iau mâna într-a mea , nu spun nimic . Întoarce capul , mă priveşte suspicios , văd o scânteie aprinzându-se în ochii goi , îi văd buzele deschizându-se larg şi …. Şi nimic, m-am înşelat din nou, iar ea se uită deja în altă parte .
          Nu vorbesc, nu vorbesc niciodată, m-am săturat să-i spun cuvinte prosteşti, propoziţii fără noimă , să-i povestesc despre lumină şi culori când tot ce cunoaşte ea este albul bolnăvicios şi sinistru, m-am săturat să mă comport de parcă totul ar fi firesc , m-am săturat , căci ea e mormânt şi nu se mai ridică , şi nu-mi va mai răspunde în veci  . Îmi place însă s-o privesc şi să mi-o imaginez aşa cum era o dată , să-mi creez în  minte o imagine  falsă în care ea zâmbeşte , în care nu are faţa trasă ci radiază fericire; îmi place s-o ţin de mână, să mă conving că e reală, că oricât de bolnavă ar fi nu a dispărut încă. Şi stau şi o privesc , şi o ţin de mână , şi o văd cu ochii minţii , şi zâmbesc , şi ea îmi strânge palma uneori, şi nu plânge şi ştiu că e doar vina mea , ştiu că dacă i-aş fi stat alături ea ar fi fost acasă  şi ar fi înţeles acum ce-s culorile şi ce-i lumina ,şi plâng amarnic , plâng cu sughiţuri, şi ea nu mă aude şi nu mă vede , şi se uită doar spre perdelele trase, spre libertatea pe care nu o va mai gusta niciodată . Dacă aş fi rămas cu ea , dacă aş fi continuat s-o sun , să-i trimit scrisori, dacă n-aş fi plecat ca un nebun , ea ar fi zâmbit acum , ea m-ar fi ţinut de mână , m-ar fi sărutat pe obraz şi ar fi ştiut cine suntem. Dar eram tânăr şi nebun, eram dornic de aventură, vroiam să risc, vroiam să fac ceva nemaipomenit , să simt adrenalina pulsându-mi în vene şi chirurg fiind am considerat că a tăia pentru a salva vieţi e mult prea puţin.    
          Până în al doilea an de rezidenţiat n-am ştiut prea multe despre spitale de maximă securitate pentru bolnavi mentali periculoşi ; ştiam că există şi ştiam că acolo îşi duceau veacul criminalii în serie care consideraţi nebuni nu puteau fi puşi pe scaunul electric , nu-mi puteam imagina cine erau şi nici condiţiile în care trăiau , nu puteam să văd aievea în faţa ochilor celulele înghesuite şi paznicii mai mult brute decât oameni, aşteptând momentul oportun pentru a cere doctorului să-i trimită pe nebunii fără speranţă în camera ororilor , să-i electrocuteze în nenumărate rânduri până când viaţa devenea doar o povară de care nu puteau scăpa, îmi era imposibil să realizez că oamenii închişi acolo nu mai vedeau lumina zilei vreodată ; nu voiam să ştiu, nebunii periculoşi îmi inspirau teamă şi mă bucuram că sunt izolaţi de restul societăţii , că erau ascunşi într-o gaură de şobolani  de unde nu puteau scăpa vreodată. Mi-era frică , mi-era greaţă şi aveam un bolovan imens în stomac de fiecare dată când mă gândeam la locurile acelea sinistre , desprinse parcă dintr-un film de groază clasic.  Curiozitatea a fost însă mai mare , a învins frica , iar în momentul în care mi s-a propus să operez un schizofrenic cu şase crime atroce la activ , pe o masă chirurgicală improvizată , într-o sala de operaţii dotată necorespunzător, răspunsul meu n-a putut fi altul decât da . Adrenalina care îmi pulsa în vene  mă liniştea , îmi dădea curaj , îmi dădea putere; nu eram cel mai talentat rezident şi eram conştient că o operaţie făcută singur după doar doi ani de lucru la secţia de chirurgie nu era tocmai cea mai ortodoxă alegere, însă omul avea şase crime la activ şi încercase să se sinucidă înghiţind cioburile unei farfurii sparte , nimănui nu-i păsa dacă trăieşte sau moare , nimănui nu-i păsa cine îl operează , nimeni altcineva nu voia cazul , nimeni , în afară de mine.  
         Ea era prietena mea din copilărie , ea era cea care mă făcea mereu să zâmbesc , cea care îmi dădea energia să trec peste toate obstacolele ce mi se iveau în cale , ea a fost prima care a aflat că am acceptat cazul . Nu a fost de acord, a ţipat, a plâns , a spus că sunt nesăbuit , că nu aveam ce căuta acolo, că era normal să mă tem , că trebuia să las pe altcineva să se ocupe de un sărac schizofrenic nebun ; ea nu m-a înduplecat , ea a rămas şi eu am plecat , ea s-a rugat pentru mine , şi-a înfipt unghiile în carne de îngrijorare şi a suspinat , eu am râs , am lăsat pulsul să crească din ce în ce mai tare , am tăiat , am tăiat…apoi am insistat să văd fiecare locatar al azilului în parte  , să-i privesc în ochii , să văd sângele victimelor prin pupilele lor dezorientate ; când totul s-a terminat , când adrenalina era pe cale  să dispară , când lumea de afară nu mai avea noimă , eram deja fascinat , nu mai voiam să tai , nu mai voiam să salvez vieţii ,  aveam un unic scop , un scop bolnav : ţineam cu tot dinadinsul să intru în mintea lor , să înţeleg mecanismul care îi făcea să ucidă victimă după victimă fără să simtă cea mai vagă urmă de regret .  M-am angajat acolo , mi-am schimbat specializarea din chirurg în psihiatru , am rămas ,  ea nu a mai contat.  
         Întunericul spitalului de maximă securitate mi-a făcut pupilele să se dilate, mi-a ascuţit simţurile , mi-a albit pielea , m-a transformat într-o ciudăţenie odioasă ce se târa prin cotloane ascunse , ce vedea cu ochii minţii toate atrocităţile lumii noastre , am devenit unul de-al lor , am uitat lumina şi culorile , i-am trimis înapoi scrisorile nedeschise.  
         Şi Doamne cât regret acum , Doamne ce rău îmi pare …De ce m-ai lăsat să nu le deschid  ?  De ce m-ai lăsat să le trimit necitite ?  De  ce m-ai lăsat s-o uit, să o abandonez astfel ? Dacă mi-aş fi aruncat ochii măcar pe una poate lucrurile ar fi fost altfel, poate aş fi reuşit să o salvez , să nu aibă soarta nebunilor mei , poate ea ar fi afară acum, ascultând muzică ,  citind , ţinându-mă de mână, poate aş râde  în loc să plâng cu capul pe masă , uitându-mă la ea .
         Dacă i-aş fi citit scrisorile aş fi ştiut ; dacă i-aş fi văzut lacrimile pe foile imaculate, aş fi plâns şi eu , aş fi plecat în goana mare şi aş fi fost alături de ea, aş fi strâns-o în braţe lăsând-o să plângă în voie , dacă n-aş fi greşit ea n-ar fi acum statuia palidă ce nu va mai vorbi vreodată.  
         Însă n-am ştiut , n-am ştiut de glonţul nenorocit ce i-a străpuns fratelui ei inima , n-am ştiut de sângele ce a curs până când cămaşa ei n-a mai fost albă ci roşie , n-am ştiut că ea i-a ţinut trupul în braţe trei ore nenorocite după ce el şi-a dat suflarea . N-am ştiut că tatăl ei a fost devastat , că alcoolic fiind a început să bea în neştire, după zece ani de abstinenţă , că a dat să se sinucidă, că a fost internat la dezalcoolizare  şi n-a mai ieşit  niciodată  ; n-am ştiut că ea a plâns , că a leşinat , că a fost internată două săptămâni . N-am ştiut că unchiul ei s-a îmbolnăvit de cancer , că l-a purtat prin spitale , că a fost alături de el după fiecare operaţie, că l-a ţinut de mână la chimioterapie , că i-a văzut părul căzându-i , că l-a condus aproape singură pe ultimul drum . N-am fost acolo nici măcar când a început să audă voci, când a ţipat disperată , când nu s-a mai putut stăpânii , nu i-am văzut  declinul şi nu i-am fost alături nici când au internat-o în spitalul cu pereţii de un alb bolnăvicios , cu perdelele trase  după care se poate vedea doar lumina sinistră a neonului ; n-am fost acolo şi nici nu-mi mai amintesc cum şi când am aflat toate astea , ştiu doar că acum. în fiecare luni la ora patru. stau la masa  din odaia ei ,  plâng , o ţin de mână şi realizez o dată şi încă o dată cât e de frumoasă.  
         Şi ea se ridică, şi îşi petrece braţele in jurul gâtului meu, şi-mi sărută creştetul cu buzele fierbinţi de o furie ascunsă, şi varsă trei lacrimi sărate ce se amestecă suav cu părul meu nisipiu, lăsând astfel în urmă un iz de briză marină, şi îşi ia geanta prea mare, şi îşi îmbracă pripit haina, şi pleacă, şi se îndepărtează cu mersul ei legănat, şi o prăpastie se cască între noi, înghiţind lumea, lăsându-ne în întuneric.
Dar ea nu poate pleca, n-o pot lăsa să plece! Pentru ea nu mai există afară, ea nu mai cunoaşte culorile, ea a uitat sunetul râsului, pe ea n-o mai aşteaptă nimeni la uşile spitalului, a rămas singură cu vocile ei care i se strecoară în minte şi îi dau speranţe deşarte şi o fac să râdă isteric, ca mai apoi să o ameninţe, să-i ia sufletul în palme, să-l zgârie, să-l strivească, s-o facă să zbiere în agonie, să se cutremure de teamă, să cadă la pământ mistuită de spasme incontrolabile. Pentru ea nu mai există viitor sau trecut, doar moartea lentă ce vag i-a pus stăpînire pe trup; dacă pleacă acum, ea se va pierde printe străduţele întortocheate, printre bulevardele aglomerate, printre clădiri colosale şi ciudate al căror înţeles pentru ea a dispărut.. N-o pot lăsa să plece!
Şi mă ridic tremurând convulsiv, şi fug cu disperare, şi mă reped cu sete spre ea s-o apuc, s-o târăsc înapoi, şi nu reuşesc s-o ajung căci trei asistente, spirite albe, chipuri necunoscute, mă ţin strâns de braţe, şi nu apuc să strig, şi nu apuc să lupt căci acul nemilos mi se înfige în vena gâtului, şi tranchilizantul mi se împrăştie în sânge. Pentru un moment însă înainte de inconştienţă, de leşinul provocat artificial, vederea nu-mi mai este tulbure, şi vocile dispar, şi adevărul mi se arată. Reuşesc să-mi păstrez mintea limpede încă o fracţiune de secundă, destul pentru a o vedea pe ea vorbind cu un medic,şi ochi-mi varsă lacrimi de fericire şi-mi acoperă obraji; acum înţeleg ea e acolo şi eu sunt aici.
     - Credeţi că mai e vreo şansă doctore ? 
                - După  zece ani ca psihiatru, într-un spital de maximă securitate…. ce fac eu nu e o ştiinţă exactă, dar toate probabilităţile îmi arată că nu se va mai vindeca vreodată. Crede că dumneavoastră sunteţi cea internată …
         - Ştiu…şi din păcate tot ce mi-a mai rămas de făcut este să-l ţin de mână, să-l privesc lung, să-i sărut obrajii şi să sper că a uitat destul pentru a nu suferi prea mult... 
         - Atunci, pe lunea viitoare ?
         - Mereu, până când Pământul se va întoarce cu susul în jos şi vom cădea cu toţii , pierzându-ne în Univers…

 Monica Aghescu