proză

ŞI AM PLECAT UNDE AM VĂZUT CU OCHII

Sat, 14 Jan 2012 20:59:34 +0100

Mirosul de peşte abia scos din mare nu e doar ceva care îţi provoacă dezgust ca multe alte lucruri minore, ceva de care ai vrea să scapi dar care nu pune în pericol mersul firesc al lucrurilor , mirosul de peşte e o adevărată durere, un fel de a fi ; ţi se strecoară prin nări, în haine, în păr, chiar şi în ochi, te ameţeşte , te face să plângi şi să simţi aievea disperarea , moartea , sfârşitul pe care ei l-au trăit neştiind cât de multe pericole ascunde momeala , plasa neîndurătoare a pescarului meschin . N-am frică pe lumea asta , ştiu că voi avea o mie de vieţi şi forme, dar trăiesc fiecare zi de parcă ar fi ultima ; n-am teamă şi totuşi ceva din acel miros pregnant îmi dă târcoale , mă urmăreşte , mă nelinişteşte , îmi intră în suflet ; aşa că mă îndepărtez de port cu paşi mari , fugind parcă de ceva inexistent , de o iluzie, mă îndrept spre plajă , mă descalţ şi simt nisipul umed şi rece sub tălpi , acum miroase a mare , doar a mare şi nimic mai mult , iar eu am timp , mult timp , vaporul meu soseşte abia într-o oră, iar precum clipele pot fi veacuri şi ora mea poate dura la infinit .

Nu ştiu prea bine de ce plec sau poate că ştiu dar mintea mea e prea obosită pentru a mai procesa informaţia. Plec să mă mărit. Să mă mărit ? Cu cine? Cu cine , Cum cu cine ? Cu un bărbat . Care bărbat ? Acela , acela cu care am petrecut două luni de vis pe malul Mediteranei , la Barcelona , oraşul îngerilor . Dar de ce mă mărit oare ? cum de ce ? Pentru că m-a fermecat , pentru că l-am iubit încă din noaptea în care fiind doar un străin , mi-a comandat o băutură , a clipit din ochi , s-a aşezat lângă mine la bar şi a început să vorbească fără a mă saluta , fără a-mi spune măcar numele lui . M-a vrăjit cu poveşti , cu vise, cu fantome care vorbeau limbi necunoscute şi rămâneau în lume să-şi cânte dorul. Am fost a lui încă de când mi-a luat mâinile într-ale sale , m-a privit în ochi şi mi-a spus că lucrează în publicitate pe Wall Street , că e în călătorie de afaceri , că e singur, iar singurătatea lui fără a mea nu înseamnă nimic, absolut nimic ; raţională limba ca o melodie care sfarmă din prima clipă orice suflet , orice minte , oricât de raţională.

Aveam două luni libere şi mi-am propus să le petrec în Spania , două săptămâni la Barcelona şi apoi să călătoresc să văd cât mai mult să simt miresmele ademenitoare ale ţării care a oferit lumii pasiunea în stare pură , dansurile pe ritmuri ameninţătoare. Dar când l-am întâlnit pe el, de când m-a abordat la bar n-a mai fost chip să plec , m-a ţinut strâns în braţele lui asemeni unui uriaş nătâng care nu ştie cum altfel să-şi protejeze comoara.

A uitat de afacerile lui , de clienţii pe care trebuia săi farmece cu un slogan şi o imagine , iar eu am uitat de planurile mele, de visele de a vizita Cordoba , de a vedea sudul Spaniei cu ale sale oraşe ce îmbină mirajul occidentului cu poveştile Seherezadei într-o armonie nemaiîntâlnită . Am uitat de lume şi pentru două luni am fost doar noi doi învăluiţi într-o fericire mai mare decât Universul însăşi, mai presus decât strălucirea Luceafărului de pe cerul nopţii; am plâns de fericire căci pe malul mării , cu liniştea deplină a nopţii luminate de stele ca martor, m-a cerut să fiu a lui pe vecie.

M-a luat cu el la New York , m-a prezentat prietenilor , familiei lui, am făcut împreună planurile de nuntă, m-am simţit împlinită. Am auzit vorbe că el nu m-ar iubi cu adevărat , că sunt doar trofeul cei-i lipseşte, o soţie frumuşică şi docilă care să-l aştepte mereu acasă, cu masa gata în timp ce el trecea de la cucerire la cucerire ; nu le-am băgat în seamă. Mai era o lună până la nuntă , am plecat acasă, să-mi iau câteva lucruri , nişte amintiri ale trecutului, ale vieţii care începea să se piardă în prăpastia destinului. I-am promis că mă întorc cu două săptămâni înainte de eveniment , iar acum stau aici cu picioarele desculţe , ascultând marea, aşteptând vaporul, fugind departe , departe de plânsetul peştilor morţi şi de mirosul lor apăsător. Şi stau , şi îngân o poezie, şi stau şi privesc cerul, şi stau, şi văd o sclipire în nisipul scăldat de ape , şi merg spre ea , şi înaintez cu o speranţă infinită în suflet, cu crezul că e lumina ce mă aşteaptă la capătul tunelului, şi ajung în dreptul ei, şi mă plec , şi ating nisipul rece cu mâinile mele şi mai reci, şi dezgrop o sticlă prăfuită de mare, şi văd că sticla poartă înlăuntrul ei o scrisoare , o poveste , şi cred că am găsit răspunsul la toate întrebările mele…. noaptea de 11 mai 1930.

Văd tărâmul îndepărtându-se , văd uscatul pierzându-se în oceanul ce pare fără marginii , văd speranţa dispărând la orizont acolo unde se întâlneşte cu pământul şi ştiu că nu mai am mult, şi ştiu că celula înghesuită din vaporul acesta imens e doar ceva provizoriu , şi ştiu că drumul nu e infinit , că timpul se scurge , că voi ajunge din nou să păşesc pe pământ american, să simt sudul cu miros de whisky şi jazz sub picioare, şi ştiu să mă vor băga într-o maşină cu geamuri fumurii, şi ştiu să mă vor închide în pavilionul suspinelor , a fantomelor fără glas, şi ştiu că mă vor întreba cu zâmbetul pe buze ce vreau să mănânc în aceea seară, şi ştiu că nu voi plânge, că voi păşi cu paşi legănaţi pe culoarul morţii , şi ştiu că nu-mi va fi frică, şi ştiu că-mi voi pune ştreangul în jurul gâtului, şi ştiu că nu regret , şi ştiu că nu vor avea milă, ştiu că mă vor spânzura, ştiu că voi avea mândrie, că nu mă voi lepăda niciodată de faptele mele, şi ştiu că n-am să mai văd lumina zilei în veci. De ce m-aş lepăda ? Ca să le înmoi inimile călăilor, ca să mă dau inocentă, ca să încerc să scap de ştreang , ca să nu mai pot privi apoi lumea în ochi ? Nu , lasă, lasă să mă spânzure , să zac moartă în pavilionul suspinelor , să mă-ngroape în curtea închisorii, fără slujbă, fără preot , fără cuvinte mari, fără durere în sufletul celor de faţă , fără nimic firesc , doar cu cerul drept martor , şi cu miresmele bătrânului sud, de whisky şi de jazz învăluindu-mi trupul . N-am să mă leapăd Doamne, n-am să mă leapăd în faţa lor, cum nu o voi face nici în faţa Diavolului însuşi, am să recunosc mereu cu ochii sticloşi de furie că eu l-am omorât , că eu am curmat zilele bărbatului meu, şi nimeni ce nu-mi cunoaşte povestea n-are drept să mă judece , să mă numească criminală , să mă arate cu degetul când tot ce-am făcut a fost să evadez .

Ce proastă am fost când am spus da în faţa altarului, ce proastă am fost când l-am lăsat să-mi fure inima, să-mi ştirbească gândirea , visurile să mi le umple cu iluzii, ce proastă am fost în zilele când trăiam doar pentru el.

L-am întâlnit la o serată dansantă, l-am văzut sub luminile năucitoare ale Parisului, oraşul meu de baştină, cel mai drag mie dintre toate, am aflat că e politician , că e privit ca un zeu în ţara sa , că sudul îl ridică în slăvi, că e în misiune diplomatică ; am fost frapată când m-a abordat lăudându-mi frumuseţea şi gusturile desăvârşite la îmbrăcăminte , l-am considerat o adevărată revelaţie , cu zâmbet ştrengar , pieptul lat cu ţinută atletică şi cu privire diavolească , m-am îndrăgostit până peste cap. A doua zi a dat pe la mine acasă, m-a invitat la o plimbare, la prânz într-un restaurant scump, a continuat tot aşa două luni de zile şi cu o săptămână înainte de-a pleca mi-a cerut să mă mărit cu el. Eram îndrăgostită, aveam douăzecişicinci de ani şi o soră de douăzeci deja căsătorită la casa ei, ştiam din bârfa locală că prinţul meu avea o oarecare problemă cu băutura, am ignorat zvonurile , iar răspunsul meu nu putea fi altul decât da . M-a luat cu el în bătrânul sud , m-a făcut soţia lui şi m-a încântat cu multitudinea de acrii de pământ pe care îi deţinea ; pentru un moment am fost fericită , am crezut că am făcut alegerea corectă. Abia apoi a început coşmarul . Soţul meu nu avea doar o oarecare problemă cu băutura , era alcoolic în toată regula, beţiv notoriu, agresiv şi violent.

Am îndurat un an , doi, trei, am plâns în fiecare zi în casa ce devenise mausoleu al tristeţii , mi-am plâns de milă, dar mi-am ascuns vânătăile şi rănile, am avut puterea, când aveam musafiri la masă, să zâmbesc.

Nu ştiu ce s-a întâmplat înăuntrul meu, ce a produs declicul , ce m-a făcut să nu mai îndur , să refuz a-mi plânge de milă , să iau cuţitul şi să-l înjunghii de zeci de ori până când şi cea mai vagă picătură de sânge i s-a scurs din corp. Evadasem şi eram fericită, cu adevărat fericită , după ani de lacrimi, am reuşit să mă îmbarc într-un vapor de marfă şi să fug înapoi în Europa, să mă adăpostesc pe vechiul continent.

Însă ei, călăii mei , au răscolit lumea în lung şi-n lat , soţul meu era politician iubit de popor , iar ei n-aveau să lase o astfel de blasfemie nepedepsită, am fugit şi am fugit , şi am luptat ca să trăiesc şi totuşi într-un final m-au prins. Iar acum stau aici, într-o celulă mică mirosind a urină şi transpiraţie , stau aici şi ştiu că-mi trăiesc zilele cele din urmă , stau aici şi scriu , aştern pe hârtie gândurile mele , trăirile mele , viaţa mea, şi bag foile într-o sticlă , şi o arunc în ocean şi ştiu că nimeni nu le va citi vreodată, că n-are rost să-mi scriu numele , că nu mai am nume, doar un număr de prizonier , de ucigaş crud şi fără inimă. Şi închei acum , şi-mi iau la revedere de la trecut şi ştiu că într-o zi sau două nu voi mai vedea lumina zilei vreodată.

Şi am citit, şi am plâns, şi n-am judecat-o pe femei fără nume , şi am tremurat , şi am simţit din nou miros de peşte , şi m-am urcat pe vapor , şi am ajuns în portul din New York , şi mă aştepta o limuzină şi şoferul a întrebat dacă eu sunt doamna ce avea să fie mireasă, şi m-am prefăcut mută, şi am negat şi am plecat unde am văzut cu ochii…

PÂNĂ CÂND…

Tue, 10 Jan 2012 19:52:21 +0100

Totul e alb , peste tot , mult prea alb , un alb năucitor, ameţitor, un alb bolnăvicios care în lumina orbitoare a neonului străluceşte într-un mod neomenesc. Pereţii vopsiţi astfel doresc să dea o senzaţie de spaţiu , vor să dea impresia că încăperea e de două ori mai mare , vor să te facă să crezi într-un confort mimat , inexistent . Dar nu ţine , nu ţine niciodată , albul nu măreşte camera , neonul nu dă strălucire mobilei ruginite , perdelele trase nu te fac să uiţi de lumea de afară , totul îţi aminteşte doar încă o dată durerea , locul morbid, spitalul pentru boli mentale în care unii sunt condamnaţi să-şi petreacă o viaţă de om , o viaţă de suferinţă, blestemaţi să moară asemenea câinilor fără de casă, nemaiştiind cine sunt , legume ambulante , îngropaţi apoi într-un cotlon al curţii interioare, fără slujbă , fără preot , căci ei l-au pierdut de mult pe Dumnezeu , nu mai au idee ce e crucea şi pentru ce s-a răstignit Christos.

         Uşa scârţăie înfiorător, străpunge tăcerea, te face să tremuri , să-ţi fie greaţă, să-ţi simţi lacrimile amare izvorând involuntar , curgându-ţi pe obraji. O văd , o văd bine acum , îi văd faţa trasă, părul lung , nisipiu, strâns într-o coadă de cal, şuviţele răzleţe încadrându-i trăsăturile , buzele tremurânde , ochii mari ,verde-gri plânşi, uitându-se trist în gol. E frumoasă, e atât de frumoasă încât îmi vine să-i cad la picioare, să-mi las capul , în poala ei şi să suspin în voie; la ce bun însă , la ce bun toate astea , oricum nu mai ştie cine sunt. Îmi şterg lacrimile, îmi netezesc tricoul alb, îmi impun un zâmbet fals, mă aşez la masă lângă ea şi-i iau mâna într-a mea , nu spun nimic . Întoarce capul , mă priveşte suspicios , văd o scânteie aprinzându-se în ochii goi , îi văd buzele deschizându-se larg şi …. Şi nimic, m-am înşelat din nou, iar ea se uită deja în altă parte .
          Nu vorbesc, nu vorbesc niciodată, m-am săturat să-i spun cuvinte prosteşti, propoziţii fără noimă , să-i povestesc despre lumină şi culori când tot ce cunoaşte ea este albul bolnăvicios şi sinistru, m-am săturat să mă comport de parcă totul ar fi firesc , m-am săturat , căci ea e mormânt şi nu se mai ridică , şi nu-mi va mai răspunde în veci . Îmi place însă s-o privesc şi să mi-o imaginez aşa cum era o dată , să-mi creez în minte o imagine falsă în care ea zâmbeşte , în care nu are faţa trasă ci radiază fericire; îmi place s-o ţin de mână, să mă conving că e reală, că oricât de bolnavă ar fi nu a dispărut încă. Şi stau şi o privesc , şi o ţin de mână , şi o văd cu ochii minţii , şi zâmbesc , şi ea îmi strânge palma uneori, şi nu plânge şi ştiu că e doar vina mea , ştiu că dacă i-aş fi stat alături ea ar fi fost acasă şi ar fi înţeles acum ce-s culorile şi ce-i lumina ,şi plâng amarnic , plâng cu sughiţuri, şi ea nu mă aude şi nu mă vede , şi se uită doar spre perdelele trase, spre libertatea pe care nu o va mai gusta niciodată . Dacă aş fi rămas cu ea , dacă aş fi continuat s-o sun , să-i trimit scrisori, dacă n-aş fi plecat ca un nebun , ea ar fi zâmbit acum , ea m-ar fi ţinut de mână , m-ar fi sărutat pe obraz şi ar fi ştiut cine suntem. Dar eram tânăr şi nebun, eram dornic de aventură, vroiam să risc, vroiam să fac ceva nemaipomenit , să simt adrenalina pulsându-mi în vene şi chirurg fiind am considerat că a tăia pentru a salva vieţi e mult prea puţin.
Până în al doilea an de rezidenţiat n-am ştiut prea multe despre spitale de maximă securitate pentru bolnavi mentali periculoşi ; ştiam că există şi ştiam că acolo îşi duceau veacul criminalii în serie care consideraţi nebuni nu puteau fi puşi pe scaunul electric , nu-mi puteam imagina cine erau şi nici condiţiile în care trăiau , nu puteam să văd aievea în faţa ochilor celulele înghesuite şi paznicii mai mult brute decât oameni, aşteptând momentul oportun pentru a cere doctorului să-i trimită pe nebunii fără speranţă în camera ororilor , să-i electrocuteze în nenumărate rânduri până când viaţa devenea doar o povară de care nu puteau scăpa, îmi era imposibil să realizez că oamenii închişi acolo nu mai vedeau lumina zilei vreodată ; nu voiam să ştiu, nebunii periculoşi îmi inspirau teamă şi mă bucuram că sunt izolaţi de restul societăţii , că erau ascunşi într-o gaură de şobolani de unde nu puteau scăpa vreodată. Mi-era frică , mi-era greaţă şi aveam un bolovan imens în stomac de fiecare dată când mă gândeam la locurile acelea sinistre , desprinse parcă dintr-un film de groază clasic. Curiozitatea a fost însă mai mare , a învins frica , iar în momentul în care mi s-a propus să operez un schizofrenic cu şase crime atroce la activ , pe o masă chirurgicală improvizată , într-o sala de operaţii dotată necorespunzător, răspunsul meu n-a putut fi altul decât da . Adrenalina care îmi pulsa în vene mă liniştea , îmi dădea curaj , îmi dădea putere; nu eram cel mai talentat rezident şi eram conştient că o operaţie făcută singur după doar doi ani de lucru la secţia de chirurgie nu era tocmai cea mai ortodoxă alegere, însă omul avea şase crime la activ şi încercase să se sinucidă înghiţind cioburile unei farfurii sparte , nimănui nu-i păsa dacă trăieşte sau moare , nimănui nu-i păsa cine îl operează , nimeni altcineva nu voia cazul , nimeni , în afară de mine.
         Ea era prietena mea din copilărie , ea era cea care mă făcea mereu să zâmbesc , cea care îmi dădea energia să trec peste toate obstacolele ce mi se iveau în cale , ea a fost prima care a aflat că am acceptat cazul . Nu a fost de acord, a ţipat, a plâns , a spus că sunt nesăbuit , că nu aveam ce căuta acolo, că era normal să mă tem , că trebuia să las pe altcineva să se ocupe de un sărac schizofrenic nebun ; ea nu m-a înduplecat , ea a rămas şi eu am plecat , ea s-a rugat pentru mine , şi-a înfipt unghiile în carne de îngrijorare şi a suspinat , eu am râs , am lăsat pulsul să crească din ce în ce mai tare , am tăiat , am tăiat…apoi am insistat să văd fiecare locatar al azilului în parte , să-i privesc în ochii , să văd sângele victimelor prin pupilele lor dezorientate ; când totul s-a terminat , când adrenalina era pe cale să dispară , când lumea de afară nu mai avea noimă , eram deja fascinat , nu mai voiam să tai , nu mai voiam să salvez vieţii , aveam un unic scop , un scop bolnav : ţineam cu tot dinadinsul să intru în mintea lor , să înţeleg mecanismul care îi făcea să ucidă victimă după victimă fără să simtă cea mai vagă urmă de regret . M-am angajat acolo , mi-am schimbat specializarea din chirurg în psihiatru , am rămas , ea nu a mai contat.
         Întunericul spitalului de maximă securitate mi-a făcut pupilele să se dilate, mi-a ascuţit simţurile , mi-a albit pielea , m-a transformat într-o ciudăţenie odioasă ce se târa prin cotloane ascunse , ce vedea cu ochii minţii toate atrocităţile lumii noastre , am devenit unul de-al lor , am uitat lumina şi culorile , i-am trimis înapoi scrisorile nedeschise.
         Şi Doamne cât regret acum , Doamne ce rău îmi pare …De ce m-ai lăsat să nu le deschid ? De ce m-ai lăsat să le trimit necitite ? De ce m-ai lăsat s-o uit, să o abandonez astfel ? Dacă mi-aş fi aruncat ochii măcar pe una poate lucrurile ar fi fost altfel, poate aş fi reuşit să o salvez , să nu aibă soarta nebunilor mei , poate ea ar fi afară acum, ascultând muzică , citind , ţinându-mă de mână, poate aş râde în loc să plâng cu capul pe masă , uitându-mă la ea .
         Dacă i-aş fi citit scrisorile aş fi ştiut ; dacă i-aş fi văzut lacrimile pe foile imaculate, aş fi plâns şi eu , aş fi plecat în goana mare şi aş fi fost alături de ea, aş fi strâns-o în braţe lăsând-o să plângă în voie , dacă n-aş fi greşit ea n-ar fi acum statuia palidă ce nu va mai vorbi vreodată.
         Însă n-am ştiut , n-am ştiut de glonţul nenorocit ce i-a străpuns fratelui ei inima , n-am ştiut de sângele ce a curs până când cămaşa ei n-a mai fost albă ci roşie , n-am ştiut că ea i-a ţinut trupul în braţe trei ore nenorocite după ce el şi-a dat suflarea . N-am ştiut că tatăl ei a fost devastat , că alcoolic fiind a început să bea în neştire, după zece ani de abstinenţă , că a dat să se sinucidă, că a fost internat la dezalcoolizare şi n-a mai ieşit niciodată ; n-am ştiut că ea a plâns , că a leşinat , că a fost internată două săptămâni . N-am ştiut că unchiul ei s-a îmbolnăvit de cancer , că l-a purtat prin spitale , că a fost alături de el după fiecare operaţie, că l-a ţinut de mână la chimioterapie , că i-a văzut părul căzându-i , că l-a condus aproape singură pe ultimul drum . N-am fost acolo nici măcar când a început să audă voci, când a ţipat disperată , când nu s-a mai putut stăpânii , nu i-am văzut declinul şi nu i-am fost alături nici când au internat-o în spitalul cu pereţii de un alb bolnăvicios , cu perdelele trase după care se poate vedea doar lumina sinistră a neonului ; n-am fost acolo şi nici nu-mi mai amintesc cum şi când am aflat toate astea , ştiu doar că acum. în fiecare luni la ora patru. stau la masa din odaia ei , plâng , o ţin de mână şi realizez o dată şi încă o dată cât e de frumoasă.
         Şi ea se ridică, şi îşi petrece braţele in jurul gâtului meu, şi-mi sărută creştetul cu buzele fierbinţi de o furie ascunsă, şi varsă trei lacrimi sărate ce se amestecă suav cu părul meu nisipiu, lăsând astfel în urmă un iz de briză marină, şi îşi ia geanta prea mare, şi îşi îmbracă pripit haina, şi pleacă, şi se îndepărtează cu mersul ei legănat, şi o prăpastie se cască între noi, înghiţind lumea, lăsându-ne în întuneric.
Dar ea nu poate pleca, n-o pot lăsa să plece! Pentru ea nu mai există afară, ea nu mai cunoaşte culorile, ea a uitat sunetul râsului, pe ea n-o mai aşteaptă nimeni la uşile spitalului, a rămas singură cu vocile ei care i se strecoară în minte şi îi dau speranţe deşarte şi o fac să râdă isteric, ca mai apoi să o ameninţe, să-i ia sufletul în palme, să-l zgârie, să-l strivească, s-o facă să zbiere în agonie, să se cutremure de teamă, să cadă la pământ mistuită de spasme incontrolabile. Pentru ea nu mai există viitor sau trecut, doar moartea lentă ce vag i-a pus stăpînire pe trup; dacă pleacă acum, ea se va pierde printe străduţele întortocheate, printre bulevardele aglomerate, printre clădiri colosale şi ciudate al căror înţeles pentru ea a dispărut.. N-o pot lăsa să plece!
Şi mă ridic tremurând convulsiv, şi fug cu disperare, şi mă reped cu sete spre ea s-o apuc, s-o târăsc înapoi, şi nu reuşesc s-o ajung căci trei asistente, spirite albe, chipuri necunoscute, mă ţin strâns de braţe, şi nu apuc să strig, şi nu apuc să lupt căci acul nemilos mi se înfige în vena gâtului, şi tranchilizantul mi se împrăştie în sânge. Pentru un moment însă înainte de inconştienţă, de leşinul provocat artificial, vederea nu-mi mai este tulbure, şi vocile dispar, şi adevărul mi se arată. Reuşesc să-mi păstrez mintea limpede încă o fracţiune de secundă, destul pentru a o vedea pe ea vorbind cu un medic,şi ochi-mi varsă lacrimi de fericire şi-mi acoperă obraji; acum înţeleg ea e acolo şi eu sunt aici.
     - Credeţi că mai e vreo şansă doctore ?
- După zece ani ca psihiatru, într-un spital de maximă securitate…. ce fac eu nu e o ştiinţă exactă, dar toate probabilităţile îmi arată că nu se va mai vindeca vreodată. Crede că dumneavoastră sunteţi cea internată …
         - Ştiu…şi din păcate tot ce mi-a mai rămas de făcut este să-l ţin de mână, să-l privesc lung, să-i sărut obrajii şi să sper că a uitat destul pentru a nu suferi prea mult...
         - Atunci, pe lunea viitoare ?
         - Mereu, până când Pământul se va întoarce cu susul în jos şi vom cădea cu toţii , pierzându-ne în Univers…

Monica Aghescu

Ea ...muzica

Tue, 08 Nov 2011 20:28:52 +0100

De multe ori suntem preocupați cu diverse probleme care par a avea puterea să neînvingă atât fizic cât și psihic ,dar o forța nevăzută ne deschide din nou sufletul pentru a observa și alte perspective ale lumii înconjuratoare ... este ea.

Câteodată ne aflăm în penumbră ,pe punctul de a colapsa in propriile idei pesimiste ,dar cineva mută corpul opac din fața noastră ,... ea ne face să vedem dincolo de obstacole.

Când suntem cuprinși de rutină ,ea este cea care ne reamintește care este parfumul dinamic al exisțentei ,”...partea sonoră a tăcerii.”(Costel Zăgan).Adesea îineglijăm influența majoră pe care o are asupra stării noastre de spirit si implicit asupra întregii nostre fiinte.Precum afirmă si marele filozof român ,Emil Cioran :”Muzica este timp sonor”. Putem oare să concluzionăm că muzica este relativă?Cu sigurantă ,nu.Cu toate că termenul “relativ” apare des gândindu-ne la modul de a percepe “...arta cu materialul cel mai imaterial”(Platon).

Din cele mai vechi timpuri ea... muzica era “felul divin de a spune lucruri frumoase si poetice”(Pablo Casals).Ea este unda desprinsa din vibrația propriului suflet, de aceea când ascultăm o melodie , o înțelegem prin sentimente,prin emoțiiprimordiale:iubire, bucurie , trisțete sau durere... Cateodata ma întreb cum de s-auîndurat zeii de a ne oferii un lucru atât de divin, atât de pur, atât de inepuizabil, undasonoră.

De un timp încerc să deslușesc factorii unei opere , unei compoziții, careîndeamnă ascultătorul la visare , la reverie , dar niciodată nu am găsit un răspunssatisfăcător, de fiecare dată am fost mărginit de explicațiile din cărtiile de muzică ,definițiile acordurilor , frecvențe de note , teorii sobre cu rată de aplicabilitate redusă .

Acest lucru m-a facut să cred că muzica o putem înțelege doar cu sufletul , deoarece atât unda sonoră cât și sufletul poartă parfumul nevolatil al eternității.

Patrick-Dennis Schmiedt